Skip to content

Mai puţin timp pierdut cu procesele: Şedinţa de informare privind medierea este facultativă

25 Iunie 2014

decizie CCR - sedinta de mediereÎncepând de astăzi, şedinţa de informare privind avantajele medierii nu mai este obligatorie, conform unei Decizii a Curţii Constituţionale a României (CCR). Mai mult, prin această decizie, cererile vor fi admise în instanţă fără să fie nevoie de o dovadă că părţile au fost la mediator. Decizia se aplică atât proceselor în care sunt implicate persoane fizice, cât şi cele în care sunt implicate persoane juridice.

Decizia CCR nr. 266/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor articolului 200 din Codul de procedură civilă, precum şi celor ale articolului 2 alineatul (1) şi (1²) şi articolului 60¹ din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se aplică din data de 25 iunie 2014, deoarece a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 464.

Prin această decizie, CCR a admis excepţia de neconstituţionalitate şi constat că prevederile art. 2 alin. (1) şi (1²) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt neconstituţionale, deoarece încalcă articolul 21 din Constituţie.

Prevederile neconstituţionale şi prevederea pe care o încalcă

Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 menţiona că, dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 2 alin. (1²) din Legea nr. 192/2006 prevedea că „instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60(²) alin. (1) lit. a)-f)”.

Conform art 21 din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. În plus, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

De asemenea, părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, se mai precizează în art 21 din Constituţie.

CCR a calificat medierea drept o procedură informală, amiabilă şi confidenţială

Potrivit Legii nr. 192/2006, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitatea de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Pornind de la definiţia de mai sus, CCR a calificat medierea drept o procedură facultativă, informală, amiabilă, confidenţială şi desfăşurată în prezenţa unui mediator.

În plus, Curtea a observat că legea mediere prevede că părţile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune.

În schimb, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 stipula că, dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materiile reglementate prin art. 60¹ alin. (1) lit. a)-f) din aceeaşi lege.

Conform art. 60¹ alin. (1) lit. a)-f) din Legea nr. 192/2006, în litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, în următoarele materii:

  • în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;
  • în materia dreptului familiei, în situaţiile prevăzute la art. 64; mai exact, pot fi rezolvate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii, conform art 64 din Legea medierii;
  • în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;
  • în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;
  • în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
  • în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013 – 1.024 sau la cea prevăzută la art. 1.025 – 1.032 din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Ce efecte avea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006

În Decizia nr 266/2014, CCR a remarcat că, deşi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 se referea la obligaţia părţilor de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, alin. (1²) al aceluiaşi articol prevedea sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată numai pentru situaţia în care reclamantul nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Ca atare, înainte de intrarea în vigoare a Deciziei CCR de pe 25 iunie, pârâtul nu era obligat să participe la o astfel de şedinţă, singura condiţie pe care reclamantul trebuia să o îndeplinească era să se adreseze unui mediator care să îl notifice pe pârât, conform motivării CCR.

Notificarea trebuia făcută în condiţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, prevedere care este în vigoare.

Concret, notificarea de a participa la şedinţa de informare privind medierea se face printr-o invitaţie scrisă, ce poate fi transmisă prin orice mijloc care confirmă primirea textului.

În plus, dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii se face printr-un certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea.

Dacă una dintre părţi refuză în scris participarea la şedinţa de informare, nu răspunde invitaţiei ori nu se prezintă la data fixată pentru şedinţa de informare, se întocmeşte un proces-verbal, care se depune la dosarul instanţei.

„În acest context, Curtea reţine că, aşa cum rezultă din coroborarea art. 2 alin. (1) cu alin. (1²) din Legea nr. 192/2006, pentru a se adresa instanţei cu o cerere de chemare în judecată, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60¹ alin. (1) lit. a)-f) din legea precitată, legiuitorul a instituit în sarcina justiţiabilului o obligaţie nouă, şi anume aceea de a se adresa în prealabil unui mediator, pentru ca acesta să îl informeze despre avantajele medierii. În aceste condiţii, Curtea constată că introducerea obligativităţii informării asupra medierii este în contradicţie cu art. 21 din Legea fundamentală”, se subliniază în motivarea Curţii care a intrat astăzi în vigoare.

Curtea: În Directiva privind medierea în materia civilă şi comercială, nimic obligatoriu

Pentru a-şi motiva decizia, Curtea a reţinut, totodată, că în preambulul Directivei 2008/52/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 136 din 24 mai 2008, se prevede că „medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară, în sensul că părţile sunt ele însele responsabile de procedură şi o pot organiza după cum doresc şi încheia în orice moment”.

De asemenea, Curtea şi-a bazat opinia pe art. 3 lit. a) din directiva menţionată. Acest articol defineşte medierea ca fiind un proces „în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie iniţiativă, să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele (…)”.

În plus, art. 5 alin. (1) din Directiva 2008/52/CE, intitulat „Recurgerea la mediere”, prevede că „o instanţă la care a fost introdusă o acţiune poate, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv, să invite părţile să recurgă la mediere pentru a soluţiona litigiul. Instanţa poate, de asemenea, invita părţile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere, dacă astfel de sesiuni sunt organizate şi sunt uşor accesibile”.

Astfel, CCR a subliniat, în motivarea deciziei care a intrat astăzi în vigoare, că dispoziţiile acestei directive se referă doar la posibilitatea, şi nu la obligaţia părţilor de a urma procedura medierii.

„Deci nimic obligatoriu referitor la mediere şi, cu atât mai puţin, la procedura prealabilă de informare cu privire la avantajele medierii”, a precizat Curtea Constituţională.

Procedură specială de informare asupra conţinutului unei atare legi nu era justificată

Pe lângă Directiva 2008/52/CE şi Legea nr. 192/2006, şi art. 227 alin. (2) teza finală Codul de procedură civilă consacră medierea ca fiind o procedură facultativă, alternativă şi informală, se subliniază în motivarea Curţii.

Astfel, până pe 24 iunie 2014, deşi medierea era facultativă, şedinţa de informare privind avantajele medierii era obligatorie, după cum se precizează în Decizia CCR nr. 266/2014.

În plus, Curtea a subliniat că nu era justificată o procedură specială de informare asupra conţinutului unei atare legi, respectiv Legea nr. 192/2006, deoarece aceasta, cu toate modificările ei, este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. În aceste condiţii, cetăţeanul beneficiază de prezumţia de cunoaştere a legii.

„În mod indubitabil această obligaţie instituită sub orice sancţiune, nu doar sub aceea a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, care prevăd că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea accesului liber la justiţie. Obligativitatea participării la informarea despre avantajele medierii reprezintă o îngrădire a accesului liber la justiţie, deoarece se constituie într-un filtru pentru exercitarea acestui drept constituţional, iar prin sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, acest drept este nu doar îngrădit, ci chiar interzis”, se mai subliniază în Decizia CCR nr. 266/2014.

Mai mult, CCR a menţionat că, prin cele două prevederi declarate neconstituţionale, în cazul în care persoanele fizice sau juridice doreau să soluţioneze un conflict exclusiv de către instanţa de judecată, acestora nu le era permis să aprecieze singure dacă au sau nu nevoie de această informare.

„Accesul liber la justiţie reprezintă facultatea fiecărei persoane de a se adresa unei instanţe judecătoreşti pentru apărarea drepturilor sale sau valorificarea intereselor sale legitime. Orice limitare a acestui drept, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje”, se mai scrie în Decizia CCR nr 266/2014.

Procedura informării asupra avantajelor medierii, o piedică în realizarea şi obţinerea  de către cetăţean a drepturilor sale în justiţie

În motivare, CCR a menţionat că, atât în jurisprudenţa proprie, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), se arată că „simpla sa consacrare legală, chiar şi la nivelul suprem, prin Constituţie, nu este de natură a asigura şi o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiţie trebuie să fie asigurat, în consecinţă, în mod efectiv şi eficace”.

În acest caz, jurisprudenţa CCR menţionată reprezintă Decizia CCR nr. 670/2011, care a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 16 iunie 2011.

„Ca atare, Curtea consideră că procedura prealabilă obligatorie a informării asupra avantajelor medierii apare ca fiind o piedică în calea realizării şi obţinerii de către cetăţean a drepturilor sale în justiţie. Mai mult, o procedură constând în informarea asupra existenţei unei legi apare, neîndoielnic, ca o încălcare a dreptului de acces la justiţie, ce pune asupra justiţiabilului o sarcină inoportună, cu atât mai mult cu cât procedura se rezumă la o simplă obligaţie de informare, şi nu la încercarea efectivă de soluţionare a conflictului prin mediere, astfel încât participarea părţilor la şedinţa de informare în faţa mediatorului este una cu caracter formal”, se subliniază în Decizia CCR nr 266/2014.

De asemenea, privind tot acest context, Curtea a constat că obligaţia instituită în sarcina părţilor, persoane fizice sau persoane juridice, de a participa la şedinţa de informare privind avantajele medierii, sub sancţiunea inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, este o măsură neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 din Constituţie.

De ce a fost nevoie de o decizie a CCR

Solicitarea de a se pronunţa în privinţa celor patru prevederi a fost ridicată de Societatea Comercială CEZ Vânzare – S.A. din Craiova, judeţul Dolj, prin mandatar Societatea Comercială EOS KSI România – S.R.L. din Bucureşti.

Mai exact, solicitarea a fost făcută în Dosarul nr. 14.501/215/2013 al Judecătoriei Craiova – Secţia civilă, într-o cauză având ca obiect pretenţii.

CEZ Vânzare este una dintre firmele din grupul din energie CEZ România.

Grupul CEZ este prezent pe piaţa românească din anul 2005, odată cu preluarea companiei de distribuţie Electrica Oltenia SA, conform site-ului companiei.

Pe lângă CEZ Vânzare, afacerile grupului CEZ în România sunt reprezentate de alte 7 companii: CEZ Distribuţie, CEZ România, CEZ Trade, Tomis Team, MW Invest, Ovidiu Development şi TMK Hydroenergy Power.

În prezent, acest grup asigură alimentarea cu energie electrică a 7 judeţe: Argeş, Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea şi Teleorman.

Mai puţine amenzi şi un proces desfăşurat mai repede

Alineatul (12) al art. 2 din Legea nr. 192/2006 a fost introdus prin art. I pct. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, precum şi pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Această ordonanţă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 21 decembrie 2012.

Totuşi, potrivit art. VII din OUG nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, care modifică art. III din OUG nr. 90/2012, dispoziţiile art. 2 alin. (1²) din Legea nr. 192/2006 s-au aplicat numai proceselor începute după data de 1 august 2013.

Într-un articol, publicat pe 1 august 2013, pe blog-ul personal, judecătorul Cristi Dănileţ a scris că, odată cu intarea în vigoare a alin. (12) al art. 2 din Legea nr. 192/2006, după ce procesul era demarat, reclamantului i se punea în vedere să parcurgă procedura de informare. În plus, dacă în această situaţie, pârâtul accepta să meargă la această ședință, dar refuza să o facă, acesta putea fi amendat cu 100 – 1000 de lei, conform art. 187 alin. 1 pct. 1 lit.f din Codul de procedură civilă.

„Serviciile prestate cu privire la informarea obligatorie sunt gratuite, neputându-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de titlul cu care s-ar putea solicita. Procedura de informare, incluzând şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate depăşi 15 zile calendaristice”, a subliniat Cristi Dănileţ, acum 10 luni.

În aceste condiţii, după ce această prevedere a fost declarată neconstituţională, procesele se vor desfăşura mai repede.

Astfel, persoanele fizice şi juridice care vor da în judecată o altă persoană vor pierde mai puţin timp.

În plus, ele vor cheltui, indirect, şi mai puţini bani, deoarece în timpul pe care l-ar fi alocat pentru informarea privind avantajele medierii pot pregăti procesul sau pot desfăşura o activitate care să le aducă venituri.

Consiliul de Mediere vrea să facă medierea obligatorie pentru unele cazuri

Ca urmare a Deciziei CCR nr 266/2014, Consiliul de Mediere (CM) a aprobat un program de modificare a Legii nr. 192/2006, astfel încât medierea să devină una obligatorie pentru unele cazuri, se menţionează într-un comunicat de presă al CM.

În plus, CM a anunţat că va depune toate eforturile pentru a transpune în legislaţia naţională dispoziţiile Directivelor Europene cu privire la mediere, cu respectarea prevederilor constituţionale, astfel încât, medierea să devină o procedură obligatorie, preluând şi adaptând modelul altor ţări din UE, respectiv Italia.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: