Skip to content

Decizia CCR care schimbă Codul de procedură civilă: Recursul pot fi făcut fără avocat

31 Octombrie 2014

Decizia nr. 4622014_cum se face recurs_cheltuieli avocatRecursul poate fi realizat fără asistența și reprezentarea de către un avocat, începând din 24 octombrie, conform unei Decizii a Curții Constituționale a României (CCR). Această decizie schimbă Codul de procedură civilă (CPC).

Decizia CCR nr. 462/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din Codul de procedură civilă a intrat în vigoare la 24 octombrie 2014, când a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 775.

Prin această decizie, Curtea a declarat neconstituționale prevederile din CPC, intrat în vigoare la 15 februarie 2013, care stabileau că recursul se poate realiza doar în prezența și cu asistența unui avocat.  

Care prevederi din CPC au fost declarate neconstituționale

Potrivit Deciziei CCR nr. 462/2014, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie dispoziţiile articolul 13 alineatul (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din CPC.

Art. 13 alin. (2) teza a doua din CPC prevedea că în recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept.

Art. 83 alin. (3) din CPC menționa că la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 13 alin. (2).

Art. 486 alin. (3) din CPC dispunea că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar dispoziţiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) şi ale art. 87 alin. (2) din CPC rămân aplicabile.

Conform Deciziei CCR din 24 octombrie, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind principiul egalităţii în faţa legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la o informare corectă, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În privinţa încălcării art. 21 din Constituţiei, referitor la accesul liber la justiţie, Curtea a reţinut că acest drept constituţional reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

„Prin urmare, legiuitorul poate să reglementeze, în privinţa căilor de atac, termene, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede şi art. 126 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia <Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege>”, se mai scrie în Decizia CCR nr. 462/2014.

De aceea, Curtea a reţinut că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, deci inclusiv cu privire la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate.

Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie, prin Decizia CCR nr. 482 din 9 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.200 din 15 decembrie 2004.

Dreptul al justiție poate fi limitat

În Decizia care se aplică din 24 octombrie, Curtea a reţinut că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa.

„Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta. A se vedea, în acest sens, Decizia (n.a. – CCR) nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005”, se subliniază în Decizia CCR nr. 462/2014.

În consecinţă, Curtea a reţinut că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia și fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. În acest sens, poate fi consultată Decizia CCR nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.

Cu toate acestea, legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului, potrivit Deciziei CCR care a intrat în vigoare la 24 octombrie. În acest sens, pot fi consultate Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004, şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004.

„În aceste condiţii orice limitare a accesului liber la justiţie, oricât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală şi revine Curţii Constituţionale competenţa de a analiza caracterul proporţional al condiţiei suplimentare impuse (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004 şi Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, precitate)”, se explică în Decizia CCR nr. 462/2014. 

Astfel, Curtea a constat că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a recursului, reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Totuși, CCR a reţinut că, prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală.

Limitările la justiție pot aveau un scop legitim?

CCR a analizat exercitarea căilor de atac și prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa (n.a. – a se vedea Decizia CCR nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Conform principiului proporţionalităţii, orice măsură luată trebuie să fie adecvată – capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară – indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională – justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit, se scrie în Decizia CCR care se aplică de la 24 octombrie.

Astfel, pentru a realiza testul de proporţionalitate, Curtea a trebuit, mai întâi, să stabilească scopul urmărit de legiuitor prin măsura criticată şi dacă acesta este unul legitim. Curtea a constat că, așa cum rezultă din expunerea de motive care a însoţit proiectul CPC, scopul urmărit de legiuitor prin instituirea obligaţiei persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate de avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia îl reprezintă impunerea unei rigori şi discipline procesuale pentru evitarea introducerii unor cereri de recurs în mod abuziv, şicanator sau informe, care nu se încadrează în mod riguros în motivele de recurs.

Prin urmare, legiuitorul, pe de o parte, a urmărit asigurarea unei reprezentări juridice adecvate a părţilor şi, pe de altă parte, asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea.

„Această regulă corespunde noii viziuni asupra recursului reglementat ca o cale extraordinară de atac, potrivit căreia condiţiile de exercitare sunt stricte, iar motivele de recurs sunt limitativ circumscrise respectării legalităţii. Prin urmare, Curtea constată că scopul urmărit de legiuitor este unul legitim”, se scrie în Decizia CCR nr. 462/2014.

În ceea ce privește scopul urmărit, instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului, respectiv obligaţia redactării cererii de recurs, precum şi a exercitării şi susţinerii recursului numai prin avocat, este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, conform Deciziei care se aplică din 24 octombrie.

Cu privire la caracterul necesar al măsurii criticate, Curtea a constat că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul este singurul în drept să stabilească procedura de judecată, aşadar să aleagă procedura potrivită în raport cu scopul legitim urmărit.

„În speţă, scopul legitim urmărit este buna administrare a justiţiei prin creşterea calităţii actului de justiţie în procedura recursului, astfel încât reprezentarea şi asistarea prin avocat este, de principiu, conformă acestui scop”, se adaugă în Decizia CCR nr. 462/2014.

De aceea, Curtea a apreciat că opţiunea legiuitorului pentru această măsură, prin prisma finalităţii sale, este necesară pentru atingerea scopului urmărit.

Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură, astfel cum a fost reglementată, nu apare ca fiind proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual. Astfel, referitor la existenţa justului echilibru între măsura care a determinat limitarea dreptului de acces liber la justiţie şi scopul legitim urmărit, Curtea a constat că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Mai exact, dispoziţiile legale criticate consacră un dezechilibru între cele două interese concurente.

În acest context, Curtea a reţinut că prin condiţionările impuse realizării interesului general menţionat este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi intereselor sale subiective.

„Astfel, condiţionarea exercitării căii de atac de încheierea, în mod obligatoriu, a unui contract de asistenţă judiciară, drept condiţie de admisibilitate a recursului, impune în sarcina individului atât condiţii excesive pentru exercitarea căii de atac a recursului, cât şi costuri suplimentare şi semnificative în raport cu cheltuielile efectuate de cetăţean pentru plata serviciului justiţiei”, se menționează în Decizia CCR nr. 462/2014.

Drept urmare, Curtea a reţinut că o atare condiţie, în sine, este excesivă, depăşind cadrul constituţional referitor la exercitarea căilor de atac.

„Legiuitorul trebuie să se preocupe de aplicarea riguroasă a principiului est modus in rebus, întrucât instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică, de principiu, asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. De aceea, dacă legiuitorul prevede obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului, trebuie să reglementeze un mecanism de natură a permite realizarea scopului legitim urmărit la standardul calitativ propus, fără a impune o sarcină excesivă părţilor, indiferent de natura acesteia”, se explică în Decizia CCR nr. 462/2014.

În acest sens, Curtea a reţinut că prin efectul dispoziţiilor criticate se produce un dezechilibru în defavoarea justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte costurile sau sancţiunile procedurale.

Doar anumite categorii de cetățeni pot fi scutite de taxa de timbru 

Cu privire la costurile financiare pentru recurs în sarcina cetăţenilor, potrivit art. 486 alin. (2) teza întâi din CPC, la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, al cărui cuantum este stabilit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului (OUG) nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013.

Acest act normativ prevede la art. 24 alin. (1) că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 lei, dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 din CPC, iar în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8], pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 lei.

În aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, se taxează cu 100 lei. La fel se taxează şi cererile: pentru exercitarea recursului împotriva hotărârilor prin care s-a respins cererea ca prematură, inadmisibilă, prescrisă sau pentru autoritate de lucru judecat; prin care s-a luat act de renunţarea la dreptul pretins sau la renunţarea la judecată; prin care se consfinţeşte învoiala părţilor, se taxează cu 50 lei [art. 25 alin. (2)].

Cererea pentru exercitarea căii de atac care vizează numai considerentele hotărârii se timbrează, în toate situaţiile, cu 100 lei.

Aşadar, Curtea a reţinut că prin aplicarea textelor de lege criticate, pe lângă cheltuielile ocazionate de plata acestor taxe, cetăţeanului i s-a impus obligaţia formulării şi susţinerilor cererilor în recurs prin avocat, ceea ce presupune noi cheltuieli, suplimentare, în sarcina sa.

Curtea a constat că obligaţia reprezentării prin avocat în etapa procesuală a recursului prevăzută de CPC a fost corelată cu dispoziţiile OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 193/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 24 octombrie 2008) şi cu cele ale art. 71 – 73 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011.

Potrivit acestor reglementări, orice persoană fizică poate beneficia de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. Ajutorul public judiciar se poate acorda separat sau cumulat şi nu poate depăşi în cursul unui an suma maximă echivalentă cu 10 salarii minime brute pe ţară. Sumele reprezentând ajutorul public judiciar se acordă în întregime de către stat în situaţia persoanelor al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni, se situează sub 300 lei, şi în valoare de 50% în situaţia în care venitul se situează sub 600 lei.

Potrivit art. 13 din OUG nr. 51/2008, ajutorul public judiciar pentru exercitarea unei căi de atac se poate acorda în urma unei noi cereri care se adresează instanţei a cărei hotărâre se atacă, în mod obligatoriu, înăuntrul termenului pentru exercitarea căii de atac.

Termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată, dacă solicitantul depune în termen de cel mult 10 zile înscrisurile doveditoare.

De asemenea, ajutorul public judiciar acordat sub forma asistenţei prin avocat în etapa procesuală imediat anterioară recursului se extinde de drept pentru redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi pentru exercitarea şi susţinerea acestuia.

În aceste condiții, Curtea a reţinut că acordarea ajutorului public judiciar se referă la persoane care nu pot face faţă din punct de vedere financiar cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procedurilor judiciare şi ale căror venituri se încadrează în limitele de venit prevăzute de OUG nr. 51/2008.

„Prin urmare, este evident că ajutorul public judiciar vizează <persoane aflate în dificultate materială> şi se acordă <numai în acele situaţii în care cheltuielile certe sau previzibile periclitează întreţinerea solicitantului şi a persoanelor aflate în întreţinerea sa. Situaţia materială se apreciază în raport cu sursele de venit ale solicitantului şi ale membrilor familiei, precum şi cu obligaţiile periodice pe care aceştia le au> (a se vedea, în acest sens, nota de fundamentare a OUG nr. 51/2008)”, se detaliază în Decizia CCR nr. 462/2014.

Aşadar, Curtea a constat că ajutorul public judiciar priveşte o categorie redusă de cetăţeni, având în vedere şi faptul că, pe lângă limitele de venit stabilite, se poate beneficia de acest ajutor numai într-o anumită limită în cursul unui an, limită ce se referă la toate formele de ajutor public judiciar, şi nu doar la asistenţa juridică prin avocat necesară pentru îndeplinirea condiţiei de admisibilitate a recursului.

„Or, obligativitatea reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului se răsfrânge asupra tuturor cetăţenilor, chiar şi asupra celor ale căror limite de venit nu se încadrează în prevederile ordonanţei de urgenţă şi care nu dispun întotdeauna de mijloace materiale pentru a plăti un avocat. Astfel, ajutorul public judiciar nu îşi găseşte incidenţa şi aplicarea în privinţa cvasimajorităţii cetăţenilor, ceea ce echivalează cu reducerea corespunzătoare a patrimoniului lor, fără ca această reducere să reprezinte contravaloarea unui serviciu prestat de autorităţile statului. De aceea, ajutorul public judiciar nu poate fi considerat un remediu judiciar capabil să asigure accesul tuturor cetăţenilor la calea de atac a recursului”, se explică în Decizia CCR nr. 462/2014.

În consecinţă, Curtea a constat că ajutorul public judiciar nu este un instrument apt să surmonteze şi să corecteze inechităţile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor legale criticate, din moment ce calea de atac a recursului se închide definitiv pentru aceşti justiţiabili.

În consecinţă, aceste cheltuieli obligatorii se alătură celor efectuate cu plata taxei judiciare de timbru, rezultând o sarcină disproporţionată pentru cetăţeni, sarcină care, de altfel, se poate reflecta şi asupra bugetului de stat.

„Or, de principiu, o asemenea sarcină financiară fiind suportată de justiţiabil, creează un cadru juridic de natură a-l descuraja pe acesta să apeleze la serviciul justiţiei”, se adaugă în Decizia Curții care a intrat în vigoare la 24 octombrie.

În concluzie, având în vedere faptul că dreptul de a obţine asistenţă juridică nu este unul absolut, Curtea a constat că sfera persoanelor care beneficiază de acest sprijin este redusă în mod semnificativ prin limitele impuse de legea specială, în condiţiile în care calea de atac a recursului este deschisă tuturor persoanelor care au un interes în a o promova, interes care nu ar mai putea fi valorificat având în vedere costurile promovării unei asemenea proceduri.

În plus, CCR a reţinut că statul nu a reuşit să implementeze un mecanism coerent şi eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a recurge la calea de atac a recursului. În acest context, Curtea a apreciat că, în vederea atingerii standardului de creştere a calităţii actului de justiţie pe care legiuitorul şi l-a propus, trebuie stabilite remedii corelative obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a nu îngreuna situaţia procesuală şi financiară a acestora. În acest sens, statul are obligaţia de a reglementa măsuri pozitive pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului de acces liber la justiţie. În acest sens, a poate se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 25.

În consecinţă, acesta trebuie să prevadă un mecanism de asistenţă judiciară pentru a asigura accesul efectiv la instanţă, atunci când este reglementată obligativitatea asistenţei prin avocat. În acest sens, se pot vedea, hotărârile CEDO din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei şi din 25 iunie 2013, pronunţată în Cauza Anghel împotriva Italiei.

De asemenea, în timp ce accesul liber la justiţie aparţine persoanei care se consideră vătămată, dreptul la apărare aparţine oricărei persoane, inclusiv intimatului din procesul civil, atunci când este promovată calea de atac a recursului, potrivit Deciziei Curții care a intrat în vigoare pe 24 octombrie.

„În această situaţie, implicit intimatul, care nu are interes în exercitarea acestei căi de atac, are obligaţia de a încheia un contract de asistenţă juridică cu un avocat în vederea redactării şi depunerii întâmpinării, situaţie în care şi acesta poate beneficia de ajutor public judiciar, în condiţiile legii speciale”, se explică în Decizia CCR nr. 462/2014.

Prin urmare, deşi teoretic statul permite accesul la justiţie, practic persoana interesată nu se poate adresa judecătorului, conform Deciziei Curții care se aplică din 24 octombrie.

„Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie”, se subliniază în Decizia CCR nr. 462/2014.

În contencios administrativ, reprezentarea şi asistarea prin avocat, în recurs, NU este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor

În materia contenciosului administrativ, spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel cu toate consecinţele care decurg din aceasta, Curtea a observat că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a CPC, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menţinerea căii de atac a recursului, şi nu pentru înlocuirea acestuia cu calea de atac a apelului.

„În lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esenţialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului. Aşadar, ca urmare a acestei excluderi, hotărârile primei instanţe date în litigiile de contencios administrativ rămân a fi supuse în continuare recursului. Prin efectul dispoziţiilor legale criticate în materia contenciosului administrativ se ajunge la situaţia în care părţile care sunt lipsite de calea de atac a apelului să fie obligate să formuleze recursul numai prin intermediul unui avocat (cu excepţiile prevăzute de lege, în cazul persoanelor care au studii juridice)”, se precizează în Decizia CCR nr. 462/2014.

Mai mult, obligaţia prevăzută de dispoziţiile legale criticate reprezintă o cerinţă nerezonabilă impusă cetăţeanului, conform Deciziei Curții care a intrat în vigoare în 24 octombrie. Caracterul nerezonabil provinde din faptul că termenul de formulare a recursului în materia contenciosului administrativ este de 15 zile de la data comunicării, faţă de termenul de recurs de 30 de zile din dreptul comun. Astfel, în acest termen, cetățeanul trebuie să găsească resursele financiare sau să depună diligenţele necesare, respectiv formularea unei cereri însoţite de toate înscrisurile doveditoare ale veniturilor, potrivit OUG nr. 51/2008, pentru a putea exercita calea de atac a recursului.

„Aşadar, legiuitorul are îndreptăţirea constituţională de a considera materia contenciosului administrativ ca fiind una aparte, cu reguli specifice, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea căilor de atac, însă acesta nu poate ignora aplicarea art. 21 din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie, pentru că în caz contrar acesta ar deveni un drept iluzoriu şi teoretic. De asemenea, Codul de procedură civilă a prevăzut situaţii în care anumite hotărâri judecătoreşti pot fi atacate doar cu recurs, cum ar fi hotărârile pronunţate în cazurile expres prevăzute de lege: renunţarea la judecată (art. 406), renunţarea la căile de atac (art. 410), hotărârea de suspendare (art. 414), hotărârea de perimare (art. 421), hotărârea de recunoaştere a pretenţiilor (art. 437) sau hotărârea de consfinţire a tranzacţiei (art. 440). Nici în aceste cazuri condiţiile impuse prin dispoziţiile legale criticate nu sunt justificate, deoarece în asemenea situaţii partea care formulează recurs urmăreşte, în fapt, să supună controlului de legalitate hotărârea atacată, iar pentru aceasta instanţa de recurs trebuie să-şi manifeste rolul activ”, se detaliază în Decizia CCR nr. 462/2014.

În concluzie, Curtea a constat că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

Dispozițiile legate criticate afectau dreptul la apărare

Pe lângă nerespectarea dreptului la apărare din perspectiva intimatului, CCR a menționat că dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014) şi din perspectiva recurentului din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată.

În plus, dispozițiile legate criticate încalcă şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces.

„În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu-şi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (a se vedea, în acest sens, Decizia CCR nr. 482 din 9 noiembrie 2004)”, se mai scrie în Decizia CCR care a intrat în vigoare în 24 octombrie.

Mai mult, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie.

„Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil”, se subliniază în Decizia CCR nr. 462/2014.

De altfel, Curtea a remarcat faptul că asupra problemei specifice supuse dezbaterii în cauzele de faţă CEDO a avut o poziţie nuanţată, determinată de necesitatea respectării art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Astfel, prin Hotărârea din 22 martie 2007, pronunţată în Cauza Staroszczyk împotriva Poloniei, instanţa de la Strasbourg a statuat că modul în care art. 6 paragraful 1 din Convenţie se aplică în cazul curţilor de apel sau de casaţie depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză şi trebuie ţinut cont de întregul sistem juridic intern şi de rolul Curţii de Casaţie în cadrul acestui sistem.

„Având în vedere natura specială a rolului Curţii de Casaţie, care este limitat la a analiza dacă legea a fost aplicată în mod corect, Curtea de la Strasbourg a acceptat că procedura din faţa Curţii de Casaţie poate să fie mai formală (paragraful 126). Astfel, cerinţa ca reclamantul să fie reprezentat de un avocat calificat în faţa Curţii de Casaţie nu poate fi, prin ea însăşi, contrară art. 6 din Convenţie. Cerinţa este compatibilă cu caracteristicile unei curţi supreme ca cea mai înaltă curte care examinează apelurile/recursurile din punctul de vedere al legii, acest lucru fiind o caracteristică legală comună în statele membre ale Consiliului Europei (paragraful 128). În acelaşi sens, Curtea s-a pronunţat şi prin Hotărârea din 25 iunie 2013, în Cauza Anghel împotriva Italiei, paragraful 54”, se descrie în Decizia care se aplică din 24 octombrie 2014.

Totuşi, Curtea de la Strasbourg a subliniat că o interpretare strictă a regulilor procedurale îl poate priva pe reclamant de dreptul de acces la justiţie.

„Acest drept poate fi afectat atunci când regulile încetează să mai servească principiului securităţii juridice şi unei bune administrări a justiţiei, formând un fel de barieră ce îl împiedică pe justiţiabil să supună cazul său pe fond de către o curte competentă (Hotărârea din 5 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Omerović împotriva Croaţiei, nr. 2, paragraful 39)”, se menționează în Decizia CCR nr. 462/2014.

Aşadar, CCR a constat că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.

Ca urmare, în perioada următoare, legiuitorul are sarcina să pună de acord Constituția şi Decizia CCR nr. 462/2014 în ceea ce privește întreaga reglementare procesual civilă a recursului, având în vedere că dispoziţiile legale criticate din CPC referitoare la obligativitatea persoanelor fizice de a fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea acestuia sunt contrare accesului liber la justiţie şi dreptului la apărare.

Excepția de neconstituționalitate a fost solicitată în cinci dosare 

Excepţia de neconstituționalitate a fost ridicată de:

  • Ion Trebuian, Stoian Onoriu şi Dimitrie Crivinanţu în dosarele nr. 2.270/115/2013, nr. 5.103/108/2013 şi nr. 5.582/30/2013 ale Curţii de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal;
  • Gheorghe Ibriş în Dosarul nr. 4.906/118/2013 al Curţii de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal;
  • Mihai Chiţu în Dosarul nr. 4.576/86/2013 al Curţii de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Încheierea din 15 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.270/115/2013, Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat CCR pentru a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 83 alin. (3) şi art. 486 alin. (3) din CPC.

„Excepţia a fost invocată de Ion Trebuian într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe prin care s-a respins cererea acestuia de obligare a Inspectoratului de Poliţie Caraş-Severin la plata despăgubirilor în sumă de 6.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, acordate pentru invaliditate de gradul al III-lea, în temeiul art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.083/2008 privind asigurarea despăgubirilor de viaţă, sănătate şi bunuri ale poliţiştilor”, se detaliază în Decizia CCR nr. 462/2014.

Prin Încheierea din 11 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.103/108/2013, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat CCR cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), ale art. 83 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (3) din CPC. Excepţia a fost invocată de Onoriu Stoian, într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ.

Prin Încheierea din 26 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.906/118/2013, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat CCR pentru a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) şi art. 83 alin. (3) din CPC.

„Excepţia a fost invocată de Gheorghe Ibriş într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă cererea acestuia de obligare a primarului municipiului Constanţa de a-l primi în audienţă” se menționează în Decizia CCR care a intrat în vigoare pe 24 octombrie.

Prin Încheierea din 15 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 5.582/30/2013, Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat CCR cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), ale art. 83 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (3) din CPC. Excepţia a fost invocată de Dimitrie Crivinanţu într-un dosar având ca obiect anularea unui act administrativ.

Prin Încheierea din 9 mai 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.576/86/2013, Curtea de Apel Suceava – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat CCR cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din CPC. Excepţia a fost invocată de Mihai Chiţu într-un dosar având ca obiect soluţionarea cererii acestuia de eliberare a unor copii ale unor acte administrative.

Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică a CCR-ului din 3 iulie 2014, după care au fost continuate pe 16 septembrie, dar decizia a fost pronunțată pe 17 septembrie.

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: